intr-o dimineata

...si intr-o dimineata oarecare mi-a spus "de acum pentru tine exist"! si a plecat...la fel de repede cum a aparut. nici macar n-am avut timp sa imi dau seama daca am dormit sau nu...profund. amintiri nu am, o folie de la un pachet de tigari, asta da amintire- si mirosul si marea.
si ca sa treaca dorul imi cant:

''Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!

Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se,

doua culori ce nu s-au văzut niciodata,

una foarte de jos, intoarsa spre pământ,

una foarte de sus, aproape rupta

înfrigurata, neasemuita lupta

a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt."

Haideti sa vorbim la telefon!

Suntem o generatie de telefonisti; dam telefoane peste telefoane, incercam sa mascam lipsa noastra de sentimente prin telefoane, telefoane, telefoane- de fapt nu ne pasa. Dam telefoane pentru a ne spala sentimentul de vinovatie.
"- Ce faci? Nu ne-am mai vazut de o luna...
- Cum? Nu ti-am dat telefon?"
Nu telefoanele ne vor scapa de singuratate! Ele vor adanci problema pe care o avem.
Va rog, nu ma mai sunati!
Aud telefonul sunand si imi spun: "inca unul de-i pasa!". Sa ne vedem nu se poate, dar mi-a dat telefon.
"- Ce faci?
- Bine.
-Tu?
-Bine...am o problema...
- Imi pare rau!
- As vrea sa ne vedem!
-Nu pot, am atat de multa treaba...dar vorbim la telefon".
Mama lor de telefoane. Cand o sa aveti vreo problema o sa va dau telefon si o sa va intreb ce faceti. "Bine...aaaa, ai o problema? Imi pare rau, sunt atat de ocupata...dar vorbim la telefon. O sa fie bine!
Intr-un cuvant...descurcati-va singuri!

Va rog frumos umblati doar cu manusi!

Niciodata n-am inteles de ce un fluture, o gaza sau o musca, o data intrate intr-o camera nu mai gasesc niciodata drumul inapoi spre libertate. Raman prizoniere acolo, se zbat...se zbat si mor. E la fel si in cazul oamenilor? Si noi o data plecati pe un drum nu ne mai putem intoarce niciodata? De ce o decizie simpla ne face proprii nostri prizonieri? Aparentul nostru univers este doar un pahar intors cu gura in jos. Cum am putea crapa paharul acesta, sticla asta ce ne tine prizonieri? Durerea adevarata nu vine din faptul ca nu putem parasi locul acela, ci din faptul ca sticla e transparenta; putem vedea cu usurinta ce e dincolo de granita.  Ooo, cat de fericiti am fi daca sticla ar fi mata, daca nu ar fi atat de usor de intrezarit adevarul! Un univers opac e tot ce imi doresc. Nu vreau sa fiu un astfel de prizonier! Va rog, vopsiti cu negru marginile vietii mele si umblati doar cu manusi; n-as vrea nici o crapatura in paharul acesta. Vopsiti-mi, va rog, universul si umblati "doar pe partea carosabila a sufletului meu"! Da, imi place sa dau citate pentru ca... pentru ca ele ma scapa de nestiinta.

Muzica si melcii slefuiti de mare

Cand se face liniste, prea liniste, scap un pahar pe jos pentru a nu ma mai simti atat de singura. De ce? Pentru ca cioburile aduc noroc? Nu! Nu superstitiile imi alunga linistea ori singuratatea, ci dorinta de a simti ceva viu, undeva in preajma fiintei mele. Paharul spart nu ma scapa de singuratate, mai mult ma sperie, zgomotul de sticla sparta ma face sa ma simt mai ... da, si mai singura; si, mai mult decat atat, imi dau seama cat de rau e sa nu ai cu cine vorbi, sa nu fie nici un suflet langa tine, un om ai carui pasi sa ii auzi in preajma ta, al carui ras sau plans sa alunge linistea din casa. Muzica nu e de ajuns, e aceeasi mereu, o data ascultat un cantec el va ramane acelasi vesnic; vreau ceva imprevizibil. Paharul spart e mult mai imprevizibil decat muzica- cioburile sale sunt mereu diferite, precum melcii slefuiti de mare.

foamea de cuvinte si viata de zi cu zi

A vorbi incorect şi neglijent poate însemna, pur şi simplu, a nu da două parale pe substanţa şi pe graţia cuvintelor, a nu crede în ele, iar a nu crede în cuvinte înseamnă a nu crede în lucrurile care ne înconjoară, pentru că aşa cum spunea poetul Nichita Stănescu :

În străfundul fiecărui lucru nu există
până la urmă decât un cuvânt-
înfăţişarea trupului meu, tristă,
ştie legea acestui pământ,
că până la urmă în lucruri nu este
în miezul miezului decât un cuvânt.
rege al întinderii aceste
cu viţele arse în vânt.
(“Foamea de cuvinte”, volumul “Oul şi sfera 1967)

Dandelion Overdose

Niciodata sa nu punem la indoiala faptul ca totul se poate spulbera intr-o secunda, iar amintirile noastre se pot transforma in mici umbrelute plutind prin aer...atat de insignifiante, atat de imateriale, incat nu putem sa nu ne intrebam daca nu cumva viata noastra este doar o supradoza de papadii...

din seria i miss the old times...

analog sau digital? 

http://dubplatez.webs.com/

Culori

Nici acum nu am inteles de ce (in lumea aceasta infinit colorata) eu vad totul in alb si negru...

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

ziua de maine

Cum e sa traiesti bantuit de depresia zilei de maine? Cum e sa fii omul nimeni printre mii de alti oameni care par sa aiba identitate?

Figurine Fimo

Little China Girl..not by David Bowie

 pandativ+cercelusi

Cer scuze podelei si covorului de pe ea

Caci le-am calcat orgoliul in picioare

Caci le-am patat de cafea, sa nu mai vorbesc de mancare...=))

Primăvară şi miros de liliac

Când m-am trezit pe 4 ianuarie, mi-am dat seama că aveam deja completat formularul la hotelul numit Existenţă. Şi cum camerele din aripa Existenţă Fericită erau date de mult, m-am cazat fără prea multă tragere de inimă în aripa celor fără noroc, talent sau scânteie de geniu…
Şi aşa treceau anii, cu primăveri mirosind a lăcrămioare şi a liliac, cu dimineţi mirosind a cafea proaspăt măcinată, parfumate cu puţin tutun, cu bucurii, dar mai ales cu tristeţi, cu Shakespeare şi muzică.
Nimic nu se întâmpla…cum nu aveam talent trăiam fără bucuria de a putea aşterne în culori gândurile mele, fără să pot transforma în cuvinte poezia din sufletul meu, fără să pot ordona frumos, în note muzicale cântecele superbe care îmi bucurau dimineţile imaginare.
Şi mă întristam când îmi dădeam seama că la sfârştiul acestei poveşti cu miros de liliac aveam să mă duc să mor, dar nu puţin aşa cum a făcut Shakespeare în poezia lui Sorescu, ci aveam să mor veşnic, fără a fi lăsat nimic în urmă…doar un vag miros de liliac.

flashback

Mai vine primavara?

Noroc sau bătaie de joc?

Am mai avut de multe ori bănuiala că presupusul meu noroc este de fapt un pumn de praf aruncat în ochii mei; de multe ori am fost chiar surprinsă cât de mult noroc am: norocul să vină autobuzul la timp, noroc să vină metroul exact când ajung eu în staţie şi tot felul de simple coincidenţe de acest fel. Dar toate aceste întâmplări nu sunt decât praf, sunt doar iluzii…cu ce mă ajută pe mine să vină autobuzul la timp? La ce bun norocul ăsta?! De ce n-ar fi lucrurile aranjate în aşa fel încât norocul meu să însemne să obţin jobul dorit.
Unde este acel puppeteer?
Nu, vă rog eu să îi spuneţi acestui puppeteer că nu m-a convins. Vreau să întârzie metroul, vreau să pierd autobuzul, să redirecţionez norocul. Şi în aşteptarea asta care doare ce fac? Un exemplu ar fi desenul acesta…

da, pierd timpul!
Aaaaa, şi să nu uit: am scris aceste rânduri pentru a vă spune că (apropo de puppeteer) dacă nu aţi citit până acum Magicianul lui Fowles…cred că e prea târziu, mai bine n-o mai faceţi! =))

All the world's a ...?

“All the world's a stage, and all the men and women merely players”…eu aş spune mai degrabă “all the world’s a plastic bag, and all the men and women are merely buyers”. Societatea asta de consum a distrus orice formă de omenie din fiecare dintre noi, fie că recunoaştem sau nu.
În anul în care trăiesc, e destul de greu să iubeşti lumea pentru că alergând cu braţele deschise pentru a o cuprinde te poţi împiedica de pungi de plastic sau sticle de plastic…sau orice- de plastic.

Empatizezi sau nu? http://nufipungas.ro/

Cel mai de preţ lucru pentru locuitorii acestei planete, pământenii 2009, este punga de plastic. Ea poate avea diferite forme… Punga de plastic, spre deliciul pământeanului 2009, este adesea inscripţionată cu nume de branduri care sunt desenate în mijloc, într-un colţ sau şi mai ingenios înăuntru sau pe toartă. Pământenii 2009 transportă adesea în aceste accesorii, lucruri inutile precum murături, şurubelniţe, gogoşari, alte obiecte de plastic, iar uneori câini sau pisici. Cel mai rar transportă cărţi…şi nu vorbesc aici doar despre pungile de plastic, cel mai rar transportă cărţi în general. Şi dacă tot veni vorba, cea mai mare fobie a pământeanului 2009 este cartea. Cei mai mulţi dintre pământeni preferă ca o carte să stea închisă. Conţinutul acestui obiect îi sperie pe cei mai mulţi dintre ei; filmele de groază, întâmplările tragice nu îi surprind- cărţile da, dar din snobism au uneori asemenea obiecte în casă.
Acum mulţi ani pământenilor le plăceau cărţile, dar eu n-am avut norocul să mă nasc atunci, aşa cum n-am avut norocul să mă nasc într-o epocă a marilor evenimente care să îmi dea pe tavă subiectul unei cărţi. Nu, n-am avut acest noroc aşa că scriu acum despre “bile”, azot (Az) şi acceleraţia gravitaţională.
Am făcut această introducere pentru a vă spune că dacă nu aţi citit până acum nimic scris de Shakespeare, cumpăraţi-vă atunci o pungă de plastic.

Bila, azotul si viata de zi cu zi

Viata mea a decurs normal pana cand am aflat ca apartamentul in care locuiam sta pe o bila. Da, tocmai aflasem ca pamantul e rotund. Da, aflasem ca eu si celelalte 7 miliarde de oameni stateam lipiti de o bila. Cei mari se prefaceau ca stiu totul despre atractia gravitationala. Nimeni nu intelegea de fapt de ce nu cadem de pe bila aceasta.
Stiti, filmele au o bulina cu un numar in mijloc:12, 16, 18. Eu as scrie o lege prin care copiii nu trebuie sa afle ca pamantul e rotund pana la varsta de 12 ani. Am aflat mai devreme de aceasta varsta si am avut cosmaruri.

Asa arata unul dintre cosmaruri:

Nu radeti! Eram mica, iar acesta era in viziunea mea Turnul Eiffel, autosuspendat in virtutea cine stie carei puteri miraculoase. M-am linistit cand am citit "Micul Print". Cei care au zambit, sunt constienti si au puterea sa recunoasca faptul ca toti am fost mai intai copii.
De ce oamenii care locuiesc in emisfera sudica nu stau in cap? De ce putini dintre noi recunosc ca au fost copii?
Dar daca dintr-o data ne-am hotari, noi cei 7 miliarde s-o pornim la sanatoasa in acelasi sens? S-ar rostogoli bila aceasta si ar porni-o inainte, de-a dura pe Calea Lactee? Mai bine n-am face acest lucru! Am ameti cumplit.
Si asa ametim cumplit inca de pe bancile scolii cand invatam tot felul de teorii, teoreme si de formule pe de rost; lucruri al caror sens il pricepem abia peste ani sau unii dintre noi niciodata. Ne chinuim cumplit mintile cu Pitagora, Archimede sau Mendeleev. Teorema lui Pitagora avea sens, principiul vaselor comunicante al lui Archimede avea si el o oarecare logica, dar tabelul lui Mendeleev era un mister pentru copilul 'eu'. Buimaca fiind inca, tinandu-ma inca strans sa nu cad de pe bila pe care stateam in virtutea cine stie carei legi, nu intelegeam principiul dupa care a numit Mendeleev elementele. Nu intelegeam de ce daca magneziul era notat 'Mg' si calciul -'Ca', Azotul era notat altfel decat Az! Era atat de simplu in mintea mea, iar toata lumea se opunea cu vehementa, fara sa vrea sa imi asculte macar opinia.
Asa treceau anii mei: macinati de intrebari si lipsiti de poezie, asta pana cand am citit ratacite pe o foaie subtire si galbena de hartie urmatoarele versuri:

Prezenta unora-i absenta

Absenta altora-i prezenta...

Da, stiam eu! Erau pe lumea aceasta multi oameni macinati de intrebari, dar erau ascunsi undeva, trebuiau descoperiti. Erau toti insirati pe rafturi, notati pe pagini lipite cu aracet sau cusute strans apoi unite intre doua coperte. Da, erau in biblioteci. Erau poeti, erau scriitori, erau zeci, sute, mii de oameni pentru care viata nu se numara in metri pe secunda, pentru care timpul nu era doar o unitate de masura in fizica, pentru care timpul era viata, era suflet. Pentru care viata nu era notata cu 'v' si transformata intr-o formula. Oamenii aceia, scriitorii, ordonati pe rafturi de la A la Z mi-au deschis ochii pentru a afla cel mai de pret lucru. Si pentru a face descoperirea mea mai usor de inteles pentru pasionatii de formule, voi scrie mai jos urmatoarea lege: a trai= a simti= a iubi ~ OM.
Am facut aceasta introducere pentru a va spune ca intr-o lume infinit colorata toti oamenii sunt gri.

Estetica splendorii sau nou nascutii...inceput

De mic copil mi-am dorit sa scriu o carte cand voi fi mare. Am inceput sa scriu astazi, dar nu o carte...si am inceput sa scriu azi nu pentru ca brusc mi-am dat seama ca sunt destul de mare, ci pentru ca m-am plictisit cumplit sa astept marele subiect. In anul 2009 nu se intampla nimic. Unii au avut parte de razboaie, de vremuri in care marile iubiri schimbau destine, au avut probabil modele de urmat. In anul in care m-am hotarat eu sa scriu nimic din ceea ce nu a fost discutat deja nu mi se pare de importanta majora. Despre ce sa scriu? despre alegerile electorale, despre criza economica? Inca nu cred ca asta ar putea face subiectul vreunui roman, poate doar al vreunui manual de istorie sau a vreunui film prost.
Anul 2009 nu inseamna nimic. Lumea asta s-a rupt complet de frumos. Inconjurat de oameni al caror unic scop este castigul material nu imi ramane altceva decat sa ies din randul lor si sa ma uit sau sa fiu altfel.
Inceputul- 4 ian. 1985: frig. Deja regret. printre scancete gandesc ca ar trebui sa continui, trebuie sa fie ceva frumos in locul asta rece si neprietenos. Nu ne nastem tabula rasa- eu cand m-am nascut stiam deja despre estetica splendorii a lui Thomas D'Aquino, asta daca nu traisem intr-o viata anterioara in Italia secolului al XII-lea.
Dupa cum am spus, m-am hotarat sa vad partea frumoasa a lucrurilor. Si cum faceam eu acest exercitiu de vointa aflu ca urmau sa vina primii vizitatori, urma sa imi cunosc familia. Cand le-am vazut fetele crispate am uitat imediat de Thomas D'Aquino si de teoriile sale si mi-am dorit si eu, ca toti oamenii, sa am o oglinda, sa inteleg de ce ii sperii pe toti. Am aflat mai tarziu ca in locul unui bebelus simpatic, familia mea a descoperit ceva asemanator unui pui de maimuta, fara blana, darcat se poate de visiniu. Visiniul s-a transformat in grena din cauza plansului cand mi-am dat seama cat de nefiresc aratam.
Nu, nu m-au lasat la maternitate daca la asta va asteptati. M-au luat acasa, unde treptat am capatat o culoare fireasca, dar dezamagirea m-a facut facut sa refuz sa vorbesc. Si n-am vorbit deloc cativa ani, pana cand spiritul meu justitiar de bebelus si-a spus ca nu se merita. Si m-am apucat si eu de vorbit, ca sa intru in randul celor aproximativ 7 miliarde de fiinte asemanatoare.
Am facut aceasta introducere pentru a va spune ca da..viata este o supradoza de papadii!